Msz - msz

— XIII —
SECRETELE FAMILIEI CRUPLUD
Katie fu mutată la Spitalul Sf. Mungo de Boli şi Afecţiuni Magice a doua zi, dar până atunci aflase deja toată şcoa­la că fusese victima unui blestem. Însă detaliile nu erau clare şi nimeni altcineva în afară de Harry, Ron, Hermione şi Leanne nu părea să ştie că nu Katie fusese adevărata ţintă.
— A, ştie şi Reacredinţă, bineînţeles, le zise Harry lui Ron şi Hermione, care aplicară noua strategie de a se preface surzi de fiecare dată când Harry aducea vorba despre teoria sa conform căreia Reacredinţă era un Devorator al Morţii.
Harry se întrebase dacă Dumbledore avea să se întoarcă la timp pentru lecţia programată luni seara, dar, având în ve­dere că nu fu anunţat de nici o schimbare, se prezentă în fa­ţa biroului acestuia la ora opt seara, bătu la usă şi primi per­misiunea de a intra. Dumbledore stătea la birou, părând mult mai obosit decât de obicei; avea mâna la fel de înnegri­tă şi de arsă, însă îi zâmbi lui Harry, făcându-i semn să ia loc. Pensivul era aşezat din nou pe birou şi proiecta pete lumi­noase şi argintii pe tavan.
— Ai avut o perioadă agitată cât am fost plecat, zise Dum­bledore. Am înţeles că ai fost de faţă când a fost atacată Katie.
— Aşa este, domnule. Cum se simte?
— Starea ei este cât se poate de proastă, însă a avut un dram de noroc. Se pare că doar o porţiune minimă de piele a intrat în contact cu colierul: avea o mică gaură în mănusă. Dacă şi l-ar fi pus la gât, sau dacă l-ar fi ţinut în mână fără să poarte mănuşi, ar fi murit, poate chiar instantaneu. Din fericire, domnul profesor Plesneală a reuşit să facă ceva pen­tru a împiedica răspândirea rapidă a blestemului.
— Dar de ce el? întrebă Harry repede. De ce nu Madam Pomfrey?
— Câtă impertinenţă, spuse încet unul dintre portretele de pe perete, Phineas Nigellus Black, stră-străbunicul lui Sirius, care păruse să doarmă până atunci, ridicându-şi acum capul de pe braţe. Eu nu i-aş fi permis unui elev să pună la îndo­ială modul în care este condusă şcoala.
— Ştiu, îţi mulţumesc, Phineas, zise Dumbledore pe un ton împăciuitor. Harry, domnul profesor Plesneală ştie mult mai multe despre magia neagră decât Madam Pomfrey. În orice caz, doctorii de la Sf. Mungo îmi trimit ultimele noutăţi din oră în oră şi sper ca fata să-şi revină complet cât de curând.
— Domnule, pot să vă întreb unde aţi fost plecat sâmbătă şi duminică? zise Harry, trecând cu vederea sentimentul că întindea, poate, prea mult coarda.
Phineas Nigellus păru să se gândească la acelaşi lucru, fluierând încet.
— Aş prefera să nu-ţi spun chiar acum, zise Dumbledore. Dar te asigur că o s-o fac în scurt timp.
— Chiar aşa? spuse Harry, surprins.
— Da, aşa cred, zise Dumbledore, dând la iveală o nouă sti­cluţă cu amintiri argintii din interiorul robei şi scoţându-i dopul cu o atingere de baghetă.
— Ştiţi, spuse Harry pe un ton nesigur, m-am întâlnit cu Mundungus în Hogsmeade.
— A, da, am aflat deja că Mundungus şi-a dovedit calităţile de tâlhar cu moşte-nirea ta, zise Dumbledore, încruntându-se puţin. S-a dat la fund de când l-ai văzut în faţa barului „Trei mături";înclin să cred că-i este groază să dea ochii cu mine. Cu toate astea, te asigur că n-o să mai fure alte obiecte care i-au aparţinut în trecut lui Sirius.
— Nemernicul ăla bătrân cu sânge semipur a furat din obiectele transmise din generaţie în generaţie în familia Black? spuse Phineas Nigellus mânios, părăsind rama şi ducându-se, fără îndoială, să viziteze portretul său din Casa Cumplită, numărul 12.
— Domnule profesor, zise Harry după o scurtă pauză, v-a povestit cumva doamna profesoară McGonagall ce i-am spus după ce a fost atacată Katie? Despre Draco Reacredinţă?
— Da, mi-a spus ce bănuieşti, zise Dumbledore.
— Şi dumneavoastră credeţi...?
— O să iau măsurile necesare pentru a-i cerceta pe toţi cei care ar fi putut fi implicaţi în accidentul lui Katie, spuse Dumbledore. Dar, Harry, acum principa-la mea preocupare este lecţia noastră.
Harry fu puţin indignat. Dacă lecţiile lor erau atât de im­portante, de ce trecuse atât de mult timp între primele do­uă? Însă nu mai zise nimic despre Draco Reacre-dinţă, privindu-l pe Dumbledore cum turna noile amintiri în Pensiv şi în­vârtea iar ligheanul de piatră cu mâinile sale cu degete lungi.
— Cu siguranţă că-ţi aminteşti că am întrerupt povestea perioadei de început a Lordului Cap-de-Mort în momentul în care Tom Cruplud, un încuiat chipeş, o pără-sise pe Merope, soţia sa vrăjitoare, şi se întorsese la casa părintească din Little Hangle-ton. Merope a rămas singură la Londra, în­sărcinată cu copilul care într-o zi avea să devină Lordul Cap-de-Mort.
— Dar de unde ştiţi că a fost la Londra, domnule profesor?
— Din conţinutul mărturiei unui anumit Caractacus Burke, care, printr-o coinci-denţă stranie, a participat la înfiinţarea magazinului de unde a fost cumpărat colierul despre care am vorbit mai devreme, zise Dumbledore. Harry îl văzu tulburând conţi-nutul Pensivului, la fel ca în trecut, asemenea unui căutător de aur. Din substanţa argin­tie şi învolburată se ridică un bătrânel care se învârtea înce­tişor în Pensiv, argin-tiu ca o stafie, însă mult mai compact, având o claie de păr care îi acoperea complet ochii.
— Da, l-am obţinut în împrejurări ciudate, spuse el. Ni l-a adus o tânără vrăjitoare chiar înainte de Crăciun, cu mulţi ani în urmă. Mi-a spus că avea mare nevoie de bani. Mă rog, nu încăpea nici o îndoială în acest sens. Era îmbrăcată în zdrenţe şi i se apropia sorocul. Vezi tu, era însărcinată. A zis că medalionul fusese al lui Viperin. Fireşte, mai auziserăm astfel de poveşti de mii de ori — „Vai, acesta a fost ceainicul lui Merlin, aşa să ştii" -, dar când m-am uitat la el, am văzut că avea însemnul lui Viperin şi câteva vrăji simple au confirmat spusele femeii. Bineînţeles, asta îl făcea aproa­pe nepreţuit. Femeia nu părea să aibă idee că era nespus de valoros. S-a bucurat când i-am dat zece galioni pe el. Cel mai bun chilipir din viaţa mea! Dumbledore zgâlţâi din nou cu putere Pensivul şi Caractacus Burke coborî înapoi în substanţa învolburată de amin­tiri de unde apăruse.
— I-a dat doar zece galioni pe el? spuse Harry indignat.
— Caractacus Burke nu era recunoscut pentru generozita­tea lui, zise Dumble-dore. Ştim deci că, spre sfârşitul sarcinii, Merope a fost singură la Londra, având mare nevoie de bani, atât de mare încât şi-a vândut unicul obiect valoros pe care-l avea: medalionul care fusese transmis din generaţie în generaţie în familia lui Dorlent.
— Dar putea face vrăji! spuse Harry cu nerăbdare. Ar fi putut să folosească magia pentru a avea mâncare şi tot ce-i lipsea, nu?
— A, zise Dumbledore, poate că da. Dar eu cred... presu­pun şi de data asta, şi sunt sigur că nu mă înşel... că după ce a părăsit-o soţul ei, Merope a încetat să facă farmece. Cred că nu a mai vrut să fie vrăjitoare. Bineînţeles, este posibil şi ca dragos-tea neîmpărtăşită şi disperarea adiacentă s-o fi se­cat de puteri; se poate întâmpla şi aşa ceva. În orice caz, Me­rope a refuzat să ridice bagheta până în ultima clipă.
— Dar n-a vrut să supravieţuiască nici măcar pentru fiul ei? Dumbledore ridică din sprâncene.
— Îţi este cumva milă de Lordul Cap-de-Mort?
— Nu, zise Harry repede, dar Merope a avut de ales, nu-i aşa, nu ca mama.
— Şi mama ta a avut de ales, spuse Dumbledore cu blândeţe. Da, Merope Crup-lud a ales moartea, în ciuda fap­tului că exista un fiu care avea nevoie de ea, dar, Harry, n-ai voie s-o judeci prea aspru. Era foarte slăbită în urma multor suferinţe şi nu fusese niciodată la fel de curajoasă ca mama ta. Acum, te rog să stai aici.
— Unde mergem? întrebă Harry, când Dumbledore i se alătură în faţa biroului.
— De data asta, spuse Dumbledore, o să pătrundem în amintirile mele. Cred c-o să le găseşti bogate în detalii şi cât se poate de fidele. Tu primul, Harry.
Harry se aplecă peste Pensiv; chipul său intră în contact cu luciul rece al amin-tirii şi apoi băiatul simţi din nou cum cade în gol, înconjurat de întuneric. Câteva clipe mai târziu, atinse o suprafaţă stabilă, deschise ochii şi descoperi că el şi Dumble-dore erau pe o stradă aglomerată şi veche din Londra.
— Uite-mă, spuse Dumbledore vesel, indicând o siluetă înaltă, care traversa în faţa unei trăsuri care aproviziona cu lapte.
Acest Albus Dumbledore mai tânăr avea părul lung şi bar­ba de culoare castanie. După ce ajunse pe acelaşi trotuar cu ei, merse cu paşi mari, atrăgând multe priviri cu-rioase din cauza costumului extravagant de catifea mov cu care era îmbrăcat.
— Felicitări pentru costum, domnule profesor, zise Harry, înainte să se poată opri. Dar Dumbledore doar râse pe înfun­date şi cei doi îl urmară o vreme pe mai tâ-nărul Dumbledore, intrând la un moment dat pe o poartă care dădea într-o curte goală din faţa unei clădiri pătrăţoase, destul de sumbră, înconjurată de un grilaj înalt. Urcă cele câteva trepte care duceau la uşa de la intrare şi ciocăni o dată. După câteva clipe, îi deschise o fată neîngrijită, care purta şorţ.
— Bună ziua. Am venit în audienţă la doamna Cole, ma­troana acestei instituţii, dacă nu mă înşel...
— A, zise fata, părând foarte mirată şi cuprinzând cu pri­virea înfăţişarea excen-trică a lui Dumbledore. Ăă... staţi aşa... DOAMNĂ COLE! strigă ea peste umăr. Harry auzi pe cineva răspunzând răspicat de departe. Fata se întoarse spre Dumbledore.
— Intraţi, vine imediat.
Dumbledore intră în holul cu o pardoseală ca tabla de şah; casa era într-o stare generală de dărăpănare, dar curată ca lacrima. Harry şi Dumbledore cel din prezent îl urmară. Înainte de a se închide uşa, o femeie slabă, care părea foarte ocupată, se apro-pie cu paşi repezi de ei. Avea trăsături bine conturate, care o făceau să pară mai degrabă agasată decât răuvoitoare, şi vorbea peste umăr cu o altă angajată care purta şorţ, îndreptându-se spre Dumbledore.
— ... şi du-te sus şi dă-i iodul Marthei, Billy Stubs iar şi-a zgândărit rănile şi Eric Whalley e plin de băşici şi pă­tează cearşafurile. Varicela era ultimul lucru de care aveam nevoie, zise ea ca pentru sine şi atunci îi căzură ochii asupra lui Dumbledore. Femeia încremeni, arătând la fel de uimită ca şi cum tocmai i-ar fi trecut pragul o girafă.
— Bună ziua, spuse Dumbledore, întinzând mâna. Doamna Cole rămase cu gura căscată.
— Mă numesc Albus Dumbledore. V-am scris, rugându-vă să mă primiţi în au-dienţă. Aţi fost foarte amabilă şi m-aţi poftit să vin azi. Doamna Cole îl privi cu ochii mari. Părând să decidă că Dumbledore nu era o halucinaţie, zise cu o voce ştearsă:
— A, da. Atunci... atunci... ar fi cazul să mergem în biroul meu. Da. îl conduse pe Dumbledore într-o cămăruţă care era pe jumătate salon, pe jumătate birou. Era la fel de dărăpănată ca holul, iar mobila era veche şi desperecheată. Îl invită pe Dumble-dore să ia loc pe un scaun cu picioarele inegale, iar ea se aşeză la biroul încărcat, privindu-l neliniştită.
— Aşa cum v-am spus în scrisoare, am venit să vă vorbesc despre Tom Cruplud şi viitorul lui, zise Dumbledore.
— Sunteţi o rudă? întrebă doamna Cole.
— Nu, sunt profesor, spuse Dumbledore. Am venit să-i ofer lui Tom un loc la şcoala mea.
— Despre ce şcoală este vorba?
— Se numeşte Hogwarts, zise Dumbledore.
— Şi cum de sunteţi interesat de Tom?
— Credem că are calităţile pe care le căutăm la elevii noştri.
— Vreţi să spuneţi că a câştigat o bursă? Cum s-o fi făcut? Nu s-a înscris pentru nici o bursă.
— Ei bine, a fost înscris la şcoala noastră încă de când s-a născut.
— Înscris de către cine? De părinţii lui?
Era evident că doamna Cole avea, poate, o minte prea as­cuţită. Se părea că şi Dumbledore era de aceeaşi părere, pentru că acum Harry îl văzu scoţându-şi bagheta din buzu­narul hainei de catifea şi luând o foaie de hârtie goală de pe biroul doamnei Cole.
— Uitaţi, zise Dumbledore, făcând o mişcare cu bagheta când îi întinse foaia, cred că aici o să găsiţi lămuririle necesare.
Doamna Cole se uită în gol, iar apoi îşi focaliză din nou pri­virea, cercetând cu atenţie hârtia goală pentru câteva clipe.
— Totul pare să fie în ordine, zise ea pe un ton calm, dându-i-o înapoi.
Apoi ochii i se opriră asupra unei sticle cu gin şi asupra a do­uă pahare care nu fuseseră acolo cu câteva secunde mai înainte.
— Ăă... vreţi cumva un pahar cu gin? spuse ea cu o voce deosebit de rafinată.
— Desigur, vă mulţumesc, zise Dumbledore, zâmbind larg. Cât de curând se dovedi că doamna Cole era obişnuită să bea gin. Turnă o cantitate substanţială în am-bele pahare şi-l dădu pe gât pe al ei. Plescăi din buze nestingherită şi-i zâmbi pentru prima dată lui Dumbledore, care nu ezită să profite de ocazie.
— Mă întrebam dacă nu puteţi să-mi vorbiţi puţin despre Tom Cruplud. S-a născut aici, la orfelinat, nu-i aşa?
— Aşa e, spuse doamna Cole, turnându-şi încă un pahar de gin. Îmi amintesc perfect, pentru că abia mă angajasem. Ştiţi, era ajunul Anului Nou, ningea şi era un ger de crăpau pietrele. Urâtă noapte. A venit o fată aproape de vârsta mea, care a urcat clătinându-se treptele de la intrare. Mă rog, nu era prima. Am primit-o şi a născut cam o oră mai târziu. Iar după două ore părăsise lumea asta.
Doamna Cole dădu din cap cu importanţă şi mai luă o gu­ră zdravănă de gin.
— A spus ceva înainte de a muri? întrebă Dumbledore. Ce­va despre tatăl băia-tului, de exemplu?
— Ei bine, să ştiţi că da, zise doamna Cole, care părea chiar bine dispusă, având paharul cu gin într-o mână şi un public interesat în faţa ei. Ţin minte că mi-a spus: „Sper să semene cu tatăl lui" şi recunosc că avea şi de ce să-şi dorească asta, pentru că ea nu era o frumuseţe. După aceea mi-a spus că avea să-l cheme Tomas, ca pe tatăl lui, şi Dorlent ca pe tatăl ei. Da, ştiu, un nume tare ciudat, nu-i aşa? Ne-am gândit că poate lucra la circ... şi a mai zis că numele de familie al băiatului era Cruplud. A murit la scurt timp după aceea, fără să mai spună absolut nimic. Ei bine, l-am botezat aşa cum dorise. Săraca fată păruse să ţină foarte mult la asta, dar nu a venit să-l caute nici un Tom, nici un Dorlent, nici un alt Cruplud, nici vreo altă rudă, aşa că a rămas la orfelinat până-n ziua de azi. Doamna Cole îşi mai turnă o doză zdravănă de gin, cu ges­turi mecanice. îi apăruseră două pete rozalii în obraji. Apoi zise:
— E un băiat ciudat.
— Da, spuse Dumbledore. Mă aşteptam să fie aşa.
— Şi pe când era bebeluş era ciudat. Ştiţi, abia dacă plâns. Şi apoi, când a mai crescut, a devenit... straniu.
— În ce sens „straniu"? întrebă Dumbledore cu blândeţe.
— Păi...
Dar doamna Cole se opri brusc, aruncându-i o privire cer­cetătoare lui Dumble-dore peste paharul ei cu gin, fără să pa deloc ameţită sau confuză.
— Spuneţi că are oricum un loc asigurat la şcoala dum­neavoastră?
— Întocmai, zise Dumbledore.
— Şi orice v-aş spune nu ar schimba cu nimic asta?
— Exact, zise Dumbledore.
— O să-l luaţi cu dumneavoastră, orice ar fi?
— Negreşit, spuse Dumbledore pe un ton grav. Doamna Cole îl privi printre gene, ca şi cum ar fi încercat să decidă dacă să aibă sau nu încredere în el. Păru să decidă să o facă, pentru că zise pe nerăsuflate:
— Îi sperie pe ceilalţi copii.
— Vreţi să spuneţi că este violent? întrebă Dumbledore.
— Cam aşa ceva, răspunse doamna Cole, încruntându-se puţin, dar este foarte greu să-l prinzi cu mâţa-n sac. Au avut loc diverse incidente... neplăcute...
Dumbledore nu o grăbi, deşi Harry îşi dădu seama că ar fi vrut să afle mai multe. Femeia luă iar o gură de gin şi se îmbujora şi mai tare.
— Incidentul cu iepurele lui Billy Stubbs. Mă rog, Tom a zis că nu a făcut-o el şi nu pot să-mi dau seama cum ar fi pu­tut s-o facă, dar chiar şi aşa, iepurele nu avea cum să se spân­zure singur de căprior, nu-i aşa?
— Înclin să cred că nu, spuse Dumbledore pe un ton calm.
— Dar pe cinstea mea că nu-mi dau seama cum ar fi putut Tom să ajungă până acolo. Tot ce ştiu este că se certase cu Billy cu o zi înainte. Şi apoi — doamna Cole luă iar o gură zdravănă de gin, udându-se puţin pe bărbie de data aceasta — în excursia de astăvară... Ştiţi, o dată pe an îi ducem în ex­cursie, la ţară sau la mare... ei bine, Amy Benson şi Dennis Bishop nu au mai fost niciodată întregi după aceea, dar tot ce-am reuşit să scoatem de la ei a fost că intraseră într-o peşteră cu Tom Cruplud. El a jurat că doar au explorat peştera, dar sigur s-a întâmplat ceva acolo, sunt convinsă de asta. Mă rog, au mai fost multe întâmplări ciudate. Se uită din nou la Dumbledore, având privirea foarte limpede în ciuda roşeţei din obraji.
— Nu cred că o să regrete cineva că pleacă.
— Sunt sigur că vă daţi seama că n-o să-l ţinem acolo pen­tru totdeauna, zise Dumbledore. O să trebuiască să se în­toarcă aici, cel puţin în fiecare vară.
— Ei, păi, nu-i un capăt de ţară, spuse doamna Cole, sughiţând uşor.
Se ridică şi Harry fu impresionat de faptul că nu se clătina deloc, chiar dacă nu mai rămăsese decât o treime de gin în sticlă.
— Bănuiesc că vreţi să vorbiţi cu el, nu-i aşa?
— Aşa este, chiar foarte mult, spuse Dumbledore, ridicându-se şi el.
Doamna Cole îl conduse afară din birou, urcând pe scara de piatră, strigând câte-va instrucţiuni angajaţilor şi câteva mustrări copiilor. Harry observă că orfanii purtau cu toţii un fel de tunică gri. Păreau destul de bine îngrijiţi, dar nu încă­pea îndoială că locul ca atare era sumbru pentru nişte copii.
— Am ajuns, zise doamna Cole, când ajunseră la al doilea etaj şi se opriră în faţa primei uşi de pe un culoar lung.
Bătu de două ori şi intră.
— Tom? Ai un vizitator. Dânsul este domnul Dumberton... pardon, Dunderbore. A venit să-ţi spună că... mă rog, îl las pe el să-ţi zică despre ce este vorba.
Harry şi cei doi Dumbledore intrară în cameră, iar doam­na Cole ieşi, închizând uşa în urma ei. Era o cameră aproape goală, în afara unui şifonier vechi şi a unui pat metalic. Un băiat stătea pe pătura gri, cu picioarele întinse, ţinând în mâ­nă o carte. Trăsăturile lui Tom Cruplud nu aveau nimic în comun cu familia Gaunt. Lui Merope i se îndeplinise ultima dorinţă: era leit tatăl său, în miniatură, cam înalt pentru unsprezece ani, brunet şi cu pielea albă. Îşi miji ochii, cercetând înfăţişarea excentrică a lui Dumbledore. Urmă un moment de tăcere.
— Îmi pare bine, Tom, spuse Dumbledore, înaintând şi întinzându-i mâna.
Băiatul ezită, apoi dădu mâna cu el. Dumbledore îşi trase un scaun incomod de lemn lângă Cruplud, astfel încât cei doi păreau să fie pacientul şi vizitatorul.
— Eu sunt domnul profesor Dumbledore.
— „Profesor"? repetă Cruplud neliniştit. Un fel de „doc­tor"? De ce aţi venit? V-a chemat ea ca să mă examinaţi? Arăta spre uşa pe care tocmai ieşise doamna Cole.
— Nu, nicidecum, spuse Dumbledore, zâmbind.
— Nu vă cred, zise Cruplud. Vrea să mă vadă un doctor, nu-i aşa? Spuneţi-mi adevărul!
Rosti ultimele trei cuvinte cu o forţă uimitoare, care fu aproape şocantă. Era un ordin pe care se părea că-l dăduse de multe ori în trecut. Făcuse ochii mari şi se uita urât la Dum­bledore, care nu avu nici o altă reacţie, ci doar zâmbi binevoitor în conti-nuare. Câteva clipe mai târziu Cruplud încetă să se mai uite urât la el, deşi părea chiar mai circumspect decât înainte.
— Cine sunteţi?
— Ţi-am spus deja. Sunt profesorul Dumbledore şi predau la o şcoală care poartă numele de Hogwarts. Am venit să-ţi ofer un loc la şcoala mea... la noua ta şcoală, dacă vrei să vii.
Reacţia lui Cruplud fu mai mult decât surprinzătoare. Sări din pat şi se îndepărtă de Dumbledore, mergând cu spa­tele şi arătând mânios.
— Pe mine nu mă păcăliţi! De fapt, aţi venit de la azilul de nebuni! „Profesor", da, cum să nu. Ei bine, n-am de gând să vin, aţi înţeles? Baborniţa ar trebui dusă la azil. Nu le-am fă­cut nimic lui Amy Benson şi Dennis Bishop, întrebaţi-i şi or să vă spună şi ei acelaşi lucru!
— N-am venit de la azilul de nebuni, spuse Dumbledore răbdător. Sunt profesor şi o să-ţi vorbesc despre Hogwarts, dacă o să te linişteşti şi o să stai jos. Bineînţeles, dacă nu vrei să vii la şcoala noastră, nu te obligă nimeni să o faci.
— Tare mi-ar plăcea să vă văd încercând, zise Cruplud pe un ton batjocoritor.
— Hogwarts, continuă Dumbledore, ca şi cum nu ar fi au­zit ultima replică a lui Cruplud, este o şcoală pentru copii cu abilităţi speciale.
— Nu sunt nebun!
— Ştiu că nu eşti nebun. Hogwarts nu este o şcoală pentru nebuni. Este o şcoală de magie.
Se lăsă tăcerea. Cruplud încremeni. Nu i se citea nimic pe chip, dar îşi muta privirea de la un ochi al lui Dumbledore la altul, de parcă ar fi vrut să-l surprindă pe unul dintre ei minţind.
— De magie? repetă el în şoaptă.
— Da, spuse Dumbledore.
— Deci... ce pot eu să fac este magie?
— Ce poţi să faci, de fapt?
— Tot felul de lucruri, zise Cruplud în şoaptă.
Un val de roşeaţă îi urcă dinspre gât, ajungându-i până în obrajii supţi; părea cuprins de febră. Pot să fac lucrurile să se mişte fără să le ating.
— Pot să oblig animalele să facă ce vreau eu, fără să le dre­sez. Pot să fac să li se întâmple lucruri rele oamenilor care mă enervează. Pot să fac să-i doară. Îi tremurau picioarele. Se împletici şi se aşeză înapoi pe pat, holbându-se la mâinile lui şi stând cu capul aplecat, par­că rugându-se.
— Ştiam eu că sunt altfel decât ceilalţi, şopti el privindu-şi degetele care îi tremurau. Ştiam eu că sunt special. Am şti­ut-o dintotdeauna.
— Ei bine, ai avut dreptate, spuse Dumbledore, care nu mai zâmbea, ci îl privea cu atenţie pe Cruplud. Eşti vrăjitor.
Cruplud îşi ridică repede capul. Era transfigurat: avea pe chip o expresie de feri-cire nebună, care în mod straniu nu-l făcea să pară mai chipeş; din contra, trăsăturile sale fine pă­reau să fi devenit mai aspre, iar expresia feţei era apropiată de cea a unei fiare.
— Şi dumneavoastră sunteţi vrăjitor?
— Da, sunt.
— Dovediţi-mi-o, zise Cruplud îndată, pe acelaşi ton porun­citor pe care îl folo-sise când spusese „Spuneţi-mi adevărul!".
Dumbledore ridică din sprâncene.
— Dacă nu mă înşel şi accepţi să-ţi iei în primire locul la Hogwarts...
— Sigur că da!
— Atunci o să-mi spui „domnule profesor" sau „domnule" de acum înainte.
Pentru o fracţiune de secundă, expresia feţei i se înăspri, dar apoi spuse cu o voce surprinzător de politicoasă, aproa­pe de nerecunoscut:
—Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Domnule profesor. Vo­iam să vă rog să-mi arătaţi...
Harry era convins că Dumbledore avea să refuze, să-i spună lui Cruplud că urma să aibă destul timp pentru demonstraţii practice la Hogwarts şi că în clipa aceea se aflau într-o clădire plină de încuiaţi şi drept urmare, trebuiau să fie cu băgare de seamă. Însă, spre marea lui mirare, Dumbledore îşi scoase ba­gheta din buzunarul interior al sacoului, o îndreptă către şifo­nierul dărăpănat din colţ şi o mişcă repede, cu un gest firesc. Şifonierul fu cuprins imediat de flăcări. Cruplud sări în picioare. Harry înţelese de ce urla îngro­zit şi furios; acolo trebuia să fie tot ce avea; dar chiar în timp ce Cruplud se întoarse mânios spre Dumbledore flăcările dispărură şi şifonierul rămase neatins. Cruplud se uită cu ochii mari când la şifonier, când la Dum­bledore, apoi indică bagheta, cu o expresie lacomă pe chip.
— De unde pot să-mi iau şi eu aşa ceva?
— Toate la timpul lor, zise Dumbledore. Cred că sunt câ­teva obiecte care încear-că să iasă din şifonierul tău. Într-adevăr, din dulap se auzea un zăngănit şters. Cruplud păru speriat pentru prima dată până atunci.
— Deschide uşa, spuse Dumbledore.
Cruplud ezită, apoi traversă camera şi deschise cu putere uşa şifonierului. Pe raftul cel mai de sus, deasupra unei bare pe care erau agăţate nişte haine ponosite, se afla o cutie mi­că de carton care se mişca şi zăngănea, ca şi cum înăuntru s-ar fi aflat nişte şoareci agitaţi.
— Scoate-o, zise Dumbledore.
Cruplud dădu jos cutia mişcătoare. Părea înfricoşat.
— În cutia asta se află cumva nişte obiecte care n-ar trebui să fie la tine? întrebă Dumbledore.
Cruplud se uită lung la Dumbledore, măsurându-l cu calm.
— Da, domnule profesor, bănuiesc că da, spuse el în cele din urmă, cu o voce perfect neutră.
— Deschide-o, zise Dumbledore.
Cruplud dădu capacul la o parte şi răsturnă conţinutul pe pat, fără să se uite la obiecte. Harry, care se aşteptase la ceva rnult mai interesant, văzu o grămăjoară de lucruri obişnuite; printre ele se aflau un yo-yo, un degetar de argint şi o muzi­cuţă veche. Când scăpară din cutie, obiectele se opriră din tre­murat şi rămaseră nemişcate pe pătura subţire.
— Să le ceri scuze proprietarilor de drept şi să le înapoiezi lucrurile, spuse Dumbledore calm, punându-şi la loc baghe­ta în buzunarul interior. O să aflu dacă n-o s-o faci. Te aver­tizez: la Hogwarts nu se tolerează furtul.
Cruplud nu păru deloc stingherit; se uita în continuare cu răceală la Dumbledore, cântărindu-l. într-un târziu zise cu o voce lipsită de emoţie:
— Da, domnule.
— La Hogwarts, continuă Dumbledore, îi învăţăm pe elevi nu numai să practice magia, ci şi să o controleze. Până acum ţi-ai folosit puterile într-un mod care nu este predat şi nici tolerat la şcoala noastră, desigur, fără să-ţi dai seama. Nu eşti primul şi nici ultimul care se lasă purtat de puterea magiei. Dar trebuie să ştii că la Hogwarts pot avea loc exmatriculări, iar Ministerul Magiei... da, există un minister... pedepseşte şi mai sever încălcarea regulilor. Toţi noii vrăjitori trebuie să accepte regulile noastre când intră în lumea vrăjitorească.
— Da, domnule, spuse Cruplud din nou.
Era imposibil să-ţi dai seama ce gândea; nu i se citi nimic pe chip când puse micuţa colecţie de lucruri furate înapoi în cutia de carton. Când termină, se întoarse spre Dumbledore şi zise fără ocolişuri:
— Nu am nici un ban.
— Asta se poate rezolva foarte uşor, spuse Dumbledore, scoţând din buzunar un săculeţ de piele cu bani. La Hog­warts există un fond pentru cei care au nevoie de ajutor pen­tru a-şi cumpăra cărţi şi uniformă. S-ar putea să fii nevoit să-ţi cumperi manualele de vrăji şi restul lucrurilor la mâna a doua, dar...
— Unde se găsesc manuale de vrăji de cumpărat? îl între­rupse Cruplud, care luase săculeţul de piele plin cu bani fără să-i mulţumească lui Dumbledore, examinând acum un galion mare din aur.
— Pe Aleea Diagon, zise Dumbledore. Ţi-am adus o listă cu cărţile şi rechizitele de care ai nevoie. Pot să te ajut să găseşti tot ce îţi...
— Veniţi cu mine? întrebă Cruplud, ridicându-şi privirea.
— Desigur, dacă...
— Nu am nevoie de dumneavoastră, spuse Cruplud. Sunt obişnuit să mă descurc fără ajutor, mă plimb tot timpul de unul singur prin Londra. Cum se ajunge pe această Alee Diagon... domnule? adăugă el, sesizând privirea lui Dum­bledore.
Harry îşi zise că Dumbledore avea să insiste să-l însoţească pe Cruplud, dar avu o surpriză şi de data asta. Dumbledore îi dădu lui Cruplud plicul în care se afla lista cu rechizite şi, după ce-i explică exact cum să ajungă de la orfelinat la „Ceaunul Crăpat", zise:
— O să-l poţi vedea, spre deosebire de încuiaţii din jurul tău... adică oamenii lipsiţi de puteri magice. Caută-l pe barman, pe Tom, este un nume uşor de reţinut pentru tine, fiind tizul tău.
Cruplud se înfiora nemulţumit, ca şi cum ar fi încercat să alunge o muscă scârboasă.
— Nu-ţi place numele „Tom"?
— Sunt mulţi pe care-i cheamă „Tom", murmură Cruplud. Apoi, ca şi cum nu putu să se mai abţină, întrebă parcă fără să vrea:
— Tatăl meu a fost vrăjitor? Mi s-a spus că şi pe el îl chema Tom Cruplud.
— Mă tem că nu ştiu, zise Dumbledore cu blândeţe.
— Mama mea n-a avut puteri magice pentru că altfel n-ar fi murit, spuse Cru-plud, mai mult pentru el decât pentru Dumbledore. înseamnă c-a fost el. Şi după ce îmi cumpăr toate astea când încep şcoala?
— Toate detaliile sunt trecute pe al doilea pergament aflat în plic, zise Dumble-dore. O să pleci din gara „King's Cross" pe 1 septembrie. Tot în plicul ăla se găseşte şi un bilet de tren.
Cruplud încuviinţă din cap. Dumbledore se ridică şi-i întinse mâna din nou. Cruplud o strânse, spunând:
— Pot să vorbesc cu şerpii. Mi-am dat seama când am fost în excursie la ţară. Mă găsesc şi îmi vorbesc în şoaptă. Este ceva normal pentru vrăjitori?
Harry îşi dădu seama că Cruplud alesese să divulge aceas­tă putere secretă abia la sfârşit, fiind hotărât să-l impresione­ze pe Dumbledore.
— Este un lucru mai rar întâlnit, zise Dumbledore, după o clipă de ezitare. Dar nu fără precedent.
Tonul vocii îi era firesc, dar profesorul cercetă cu interes chipul lui Cruplud. Bărbatul şi băiatul rămaseră nemişcaţi pentru o clipă, uitându-se fix unul la celălalt. Apoi îşi retra­seră mâinile. Dumbledore se duse la usă.
— La revedere, Tom. Ne revedem la Hogwarts.
— Cred că este de ajuns, spuse Dumbledore cel cu părul alb de lângă Harry şi câteva secunde mai târziu plutiră din nou în gol, pe întuneric, înainte de a ateriza direct în biroul din prezent.
— Ia loc, zise Dumbledore, apărând alături de Harry. Harry îl ascultă, preocupat de cele văzute.
— V-a crezut mult mai repede decât mine... când i-aţi spus că e vrăjitor, zise Harry. Eu nu l-am crezut pe Hagrid la înce­put, când am aflat la rândul meu.
— Da, Cruplud era perfect pregătit să creadă că era „spe­cial", ca să-i folosesc cuvintele, spuse Dumbledore.
— Aţi ştiut... de atunci? întrebă Harry.
— Mă întrebi dacă ştiam că tocmai mă întâlnisem cu cel mai periculos vrăjitor întunecat din toate timpurile? zise Dumbledore. Nu, n-aveam idee că urma să devină cine este astăzi. Însă am fost fără îndoială intrigat de persoana lui. M-am întors la Hogwarts hotărât să îl ţin sub observaţie, ceea ce ar fi trebuit să fac oricum, dat fiind că era singur şi nu avea nici un prieten, şi am simţit că eram dator să o fac pentru binele celor din jur, nu numai al lui. Aşa cum ai auzit, pu­terile sale erau deosebit de bine dezvoltate pentru un vrăjitor atât de tânăr, iar aspectul cel mai interesant şi cel mai în­grijorător era faptul că descoperise deja că putea să le controleze într-o anumită măsură şi începuse să le folosească în mod conştient. Aşa cum ai văzut, nu era vorba despre expe­rimente accidentale întâlnite la majoritatea tinerilor vrăjitori.Folosea deja magia împotriva altor oameni, pentru a-i speria, a-i pedepsi şi a-i controla. Poveştile despre iepurele spânzurat sau băieţelul şi fetiţa pe care îi ademenise în peşteră erau cât se poate de grăitoare. „Pot să-i fac să-i doară dacă vreau..."
— Şi era reptomit, interveni Harry.
— Aşa este; o abilitate rară, care se presupune că este strâns legată de magia neagră, cu toate că, aşa cum bine ştim, există oameni buni şi oameni de excepţie care au şi ei această putere. Sincer să fiu, ce m-a neliniştit nu a fost atât abilitatea sa de a vorbi cu şerpii, cât înclinaţia instinctivă pentru cruzime, tăinuire şi dominare. Tre-buie să ne plecăm şi de data aceasta capetele în faţa timpului, spuse Dumble­dore, ară-tând cerul întunecat de dincolo de fereastră. Dar înainte să ne despărţim, vreau să-ţi atrag atenţia asupra câ­torva aspecte ale scenei la care tocmai am participat, pentru că ele or să aibă un rol foarte important în discuţiile pe care o să le avem cu ocazia ur-mătoarelor noastre întâlniri.În primul rând, sper c-ai observat cum a reacţionat Cru-plud când am menţionat că mai era cineva care avea acelaşi pre­nume ca el, „Tom".
Harry încuviinţă din cap.
— În momentul ăla a dovedit că dispreţuia orice îl lega de alţi oameni, orice îl făcea un om obişnuit. încă de atunci îşi dorea să fie diferit, separat, faimos. Aşa cum ştii deja, a re­nunţat la numele său la numai câţiva ani de la această întâl­nire,creându-l pe „Lordul Cap-de-Mort" în spatele căruia s-a ascuns atâta amar de vreme. Sper că ai observat şi faptul că deja Tom Cruplud nu avea nevoie de nimeni, era un băiat ascuns şi nu părea să aibă prieteni. Nu a vrut să fie ajutat sau să meargă însoţit pe Aleea Dia-gon. A preferat să acţioneze singur. La fel se întâmplă şi cu Cap-de-Mort cel din prezent. O să-i auzi pe mulţi dintre Devoratorii Morţii susţinând că sunt oamenii lui de încredere, singurii care sunt apropiaţi de el şi care-l înţeleg. Se amăgesc. Lordul Cap-de-Mort nu a avut nici un prieten şi nici nu cred că şi-a dorit vreodată să aibă. Şi nu în ultimul rând... Sper că nu ţi-e prea somn ca să te concentrezi, Harry. Tânărului Tom Cruplud îi plăcea să colecţioneze trofee. Ai văzut cutia cu lucruri furate pe care o ţinea ascunsă în camera lui. Acestea fuseseră luate de la victimele purtării sale tira-nice — obiecte care îi aminteau de ocazii când făcuse vrăji cât se poate de crude. Te rog să nu uiţi acest comportament tipic unei coţofene, pentru că o să se dovedească deosebit de important pe viitor. Şi acum, chiar e timpul să te duci la culcare.
Harry se ridică. în timp ce traversa camera, privirea îi că­zu pe măsuţa pe care data trecută se aflase inelul lui Dorlent Gaunt, care acum nu se mai afla acolo.
— Da, Harry? zise Dumbledore, când Harry se opri din mers.
— A dispărut inelul, spuse Harry, întorcându-se spre el. Credeam că o să aduceţi muzicuţa sau ceva de genul ăsta.
Dumbledore îi zâmbi larg, privindu-l peste ochelarii în formă de semilună.
— Ai o minte ageră, Harry, dar muzicuţa aia a fost doar o simplă muzicuţă. Nimic mai mult. încheie pe această notă misterioasă, făcându-i un semn cu mâna lui Harry, care înţelese că lecţia luase sfârşit.



— XIV —
FELIX FELICIS
Harry avu Ierbologie la prima oră în dimineaţa urmă­toare. La micul dejun, nu putuse să le povestească lui Ron şi Hermione cum decursese lecţia cu Dumbledore, de teamă să nu fie auziţi, dar îi puse la curent când traversară loturile agricole către sere. Vântul aprig din weekend se potolise în sfârşit. Din cauza cetii stranii, le luă ceva mai mult decât de obicei să găsească sera unde trebuiau să ajungă.
— Uau, îţi dă fiori să te gândeşti la Ştii-Tu-Cine pe când era copil, zise Ron încet, după ce se aşezară în jurul unui ciot noduros de Snargaluff, care făcea obiectul studiului acelui semestru, şi îşi puse mănuşile de protecţie. Dar tot nu înţeleg de ce-ţi arată Dumbledore toate astea. Mă rog, este foarte interesant, dar la ce bun?
— Nu ştiu, spuse Harry, punându-şi o proteză dentară. Dar mi-a spus că e foarte important şi că o să mă ajute să supra­vieţuiesc.
— Eu cred că este fascinant, zise Hermione cu sinceritate. Este perfect logic să afli cât mai multe despre Cap-de-Mort. Cum altfel ai putea să-i descoperi punctele slabe?
— Spune-mi, cum a fost ultima petrecere a lui Slughorn? o întrebă Harry cu vocea înăbuşită din cauza protezei dentare.
— A, păi să ştii că a fost chiar distractiv, zise Hermione, punându-şi ochelarii de protecţie. Adică, e adevărat că se în­tâmplă să se întindă la discuţii despre foşti elevi şi că-i face toate poftele lui McLaggen, pentru că are relaţii cu oameni sus-puşi, dar ne-a servit nişte feluri de mâncare deosebite şi ne-a făcut cuno-ştinţă cu Gwenog Jones.
— Gwenog Jones? spuse Ron, făcând ochii mari în spatele ochelarilor de protecţie. Acea Gwenog Jones? Căpitanul „Harpiilor din Holyhead"?
— Exact, zise Hermione. Sinceră să fiu, mie mi s-a părut cam plină de ea, dar...
— Cam multă vorbărie acolo! zise profesoara Lăstar cu o voce sprinţară, apro-piindu-se repede de ei, cu o expresie in­transigentă pe chip. Aţi rămas în urmă, toţi ceilalţi au înce­put şi Neville a scos deja prima păstaie! Se uitară în jur; într-adevăr, Neville avea buza spartă şi câteva zgârieturi adânci pe obraz, dar ţinea strâns un obiect verde de mărimea unui grepfrut, care pulsa în mod dezagreabil.
— Sigur, doamnă profesoară, începem chiar acum! zise Ron, adăugând repede după ce acesta se întoarse din nou cu spatele la ei: Ar fi trebuit să folosim „Muffliato", Harry.
— În nici un caz! spuse Hermione imediat, supărându-se când veni vorba despre Prinţul Semipur şi vrăjile sale, aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Păi, hai... ar fi cazul să ne apucăm de treabă... Le aruncă celorlalţi doi o privire neliniştită; traseră cu toţii aer în piept şi se aplecară peste ciotul noduros dintre ei. Acesta prinse viaţă nu-maidecât şi din vârf ţâşniră nişte lia­ne lungi, înţepătoare, ca nişte muri, care începură să se zvâr­colească într-o parte şi în alta. Una dintre liane se încurcă în părul lui Her-mione şi Ron o făcu să se retragă, lovind-o cu un cleşte; Harry reuşi să prindă câteva liane şi să le lege unele de altele; în mijlocul ramurilor ca nişte tentacule se deschise o gaură şi Hermione îşi băgă înăuntru mâna până la cot fără teamă, cu gaura închi-zându-se ca o capcană în ju­rul cotului ei; Harry şi Ron traseră cu putere de liane, des­chizând gaura cu forţa şi Hermione reuşi să-şi elibereze bra­ţul, ţinând strâns o păstaie exact ca a lui Neville. Lianele în­ţepătoare se retraseră brusc în ciotul noduros, care rămase nemişcat arătând ca o buturugă lipsită de viaţă.
— Ştiţi ceva, eu nu cred că o să-mi pun aşa ceva în grădină când o să mă mut la casa mea, zise Ron, ridicându-şi ochelarii pe frunte şi ştergându-şi transpiraţia de pe faţă.
— Dă-mi un castron, spuse Hermione, ţinând cât mai de­parte de ea păstaia care pulsa. Harry îi întinse un castron şi Hermione dădu drumul păs­tăii în el, cu o expresie dezgustată pe chip.
— Nu te sfii, stoarce-o, sunt mai bune când sunt proaspe­te! îi strigă profe-soara Lăstar.
— În orice caz, zise Hermione, reluând discuţia dinainte ca şi cum n-ar fi fost atacaţi de o buturugă cu doar câteva clipe în urmă, Slughorn o să dea o petrecere de Crăciun, Harry, şi de data asta nu poţi să mai scapi pentru că m-a rugat să-i spun care sunt serile tale libere, ca să fie sigur, o să fixeze data într-o zi când o să poţi veni. Harry murmură ceva dezaprobator. în schimb, Ron, care încerca să spargă păstaia în castron, presând-o cu ambele mâini, ridicându-se în picioare şi apăsând cât putea de tare, zise mânios:
— Este o petrecere tot numai pentru preferaţii lui Slughorn, nu-i aşa?
— Da, doar pentru cei din „Clubul lui Slughorn", spuse Hermione.
Ron scăpă din mâini păstaia, care se lovi de geamul serei, ricoşând în ceafa profe-soarei Lăstar, dându-i jos pălăria ve­che şi peticită. Harry se duse să recupereze păstaia; când se întoarse, Hermione zicea:
— Ştii ceva, nu eu am ales să se numească „Clubul lui Slughorn".
—„Clubul lui Slughorn", repetă Ron pe un ton batjocori­tor, demn de Reacre-dinţă. Este penibil. Mă rog, sper să te distrezi la mica ta petrecere. De ce nu mergi cu McLaggen? Slughorn o să poată să vă declare regele şi regina balului „Clubului lui Slug...
— Avem voie să venim cu cineva din afară, spuse Her­mione, care roşise brusc, şi voiam să te invit pe tine, dar nu mă mai obosesc, dacă crezi că e ceva penibil!
Harry îşi dori dintr-odată ca păstaia să fi zburat mai de­parte, iar el să nu fi stat acum acolo, alături de Ron şi Hermione. Luă castronul în care fusese păstaia mai îna-inte, fără ca vreunul dintre ei să-i observe prezenţa, şi încercă s-o spar­gă într-un mod cât mai energic şi mai zgomotos; din neferi­cire, auzea în continuare tot ce vorbeau.
— Voiai să mă inviţi pe mine? întrebă Ron, schimbându-şi complet tonul vocii.
— Da, spuse Hermione furioasă. Dar îţi dai seama că, dacă preferi „să merg cu McLaggen"... Urmă o pauză, timp în care Harry încercă în continuare să strivească păstaia îndărătnică, folosind un făraş de grădină.
—Nu prefer să mergi cu el, spuse Ron, foarte încet. Harry nu nimeri păstaia, lovind castronul care se făcu ţăndări.
— Reparo, zise el repede, atingând cioburile cu bagheta şi castronul se refăcu numaidecât. Cu toate acestea, zgomotul îi făcuse pe Ron şi pe Her­mione să îşi dea seama că era şi Harry acolo. Hermione pă­rea agitată şi începu imediat să îşi caute cartea Copaci carni­vori din toată lumea, pentru a afla care era metoda corectă pentru stoarcerea păstăilor Snargaluff; Ron, pe de altă par­te, arăta ruşinat, dar în acelaşi timp destul de mulţumit de el însuşi.
— Dă-mi-o mie, Harry, spuse Hermione pe un ton nerăb­dător, aici scrie că ar trebui s-o înţepăm cu un obiect ascuţit.
Harry îi dădu castronul cu păstaia, iar el şi Ron îşi puseră la loc ochelarii de protecţie, aplecându-se din nou peste ciot. Nu era vorba că l-ar fi luat prin surprin-dere, îşi zise Harry, luptându-se cu o liană cu spini care era hotărâtă să-l sugrume; se aştepta să se întâmple şi asta mai devreme sau mai târziu. Dar nu era sigur de ce simţea în privinţa asta. El şi Cho erau acum prea stingheriţi pentru a se putea uita unul la celălalt, darămite pentru a-şi vorbi; ce urma să se în­tâmple dacă Ron şi Her-mione aveau să devină un cuplu şi apoi să se despartă? Oare prietenia lor avea să supravieţuias­că? Harry îşi aminti de cele câteva săptămâni când nu îşi vor­biseră; nu-i fusese deloc uşor să încerce să micşoreze prăpastia dintre ei. Şi apoi, ce urma să se întâmple dacă nu aveau să se despartă? Dacă aveau să devină ca Bill şi Fleur? Oare avea să fie foarte stânjenitor să stea împreună cu ei, fiindcă avea să fie dat deoparte pentru totdeauna?
— A mea eşti! strigă Ron, scoţând a doua păstaie din inte­riorul buturugii exact când Hermione reuşi să o desfacă pe prima, punând apoi mâna pe castronul plin de tuberculi care se zvârcoleau ca nişte viermi de un verde deschis.
Restul cursului trecu fără să se mai vorbească despre pe­trecerea lui Slughorn. Deşi Harry îşi urmări cu mai mare atenţie prietenii pe parcursul următoarelor câteva zile, nu observă nici o schimbare la Ron şi Hermione, în afara fap­tului că erau ceva mai politicoşi unul cu altul decât de obi­cei. Harry bănuia că trebuia să aştepte să vadă ce avea să se întâmple sub influenţa Beriizero în biroul slab luminat al lui Slughorn la petrecerea din seara cu pricina. însă între timp avea treburi mai presante. Katie Bell era încă la spitalul Sf. Mungo, fără să existe şan­se să fie externată, ceea ce însemna că promiţă-toarea echipă a Cercetaşilor, pe care Harry o antrenase cu atâta devota­ment încă din septembrie, avea un înaintaş lipsă. Amânase mereu să o înlocuiască pe Katie, sperând că fata avea să se întoarcă, dar meciul de deschidere împotriva Viperinilor urma să se desfăşoare cât de curând şi Harry fu nevoit să ac­cepte că ea nu avea să revină la timp pentru a juca. Harry nu credea că putea să mai suporte încă un trial pentru toată casa. Îl încolţi într-o zi pe Dean Thomas, după un curs de Transfigurare, având un gol în stomac care nu avea nici o legătură cu vâjthaţul. Majoritatea colegilor plecaseră deja, cu toate că mai rămăseseră câteva păsări galbene care zburau prin cameră ciripind, fiind toate opera lui Hermione; nimeni altcineva nu reuşise să creeze nici măcar o pană.
— Mai eşti interesat să joci ca înaintaş?
— Poftim? Da, sigur că da! zise Dean entuziasmat. Harry îl văzu pe Seamus Fin-nigan peste umărul lui Dean, aruncându-şi morocănos cărţile în ghiozdan. Unul dintre motivele pentru care Harry ar fi preferat să nu-l roage pe Dean să joace era că ştia că asta nu avea să-i pice bine lui Seamus. Pe de altă parte, trebuia să facă ce era mai bine pentru echipă, iar Dean zburase mai repede decât Seamus când se ţinuse trialul.
—Păi atunci, bun venit în echipă, zise Harry.Avem antre­nament astă-seară la şapte.
— În ordine, spuse Dean. Ne vedem atunci, Harry! Fir-aş să fiu, abia aştept să-i spun lui Ginny!
Ieşi în fugă din sală, lăsându-i singuri pe Harry şi pe Sea­mus. Atmosfera era şi aşa destul încordată când unul dintre canarii lui Hermione zbură pe deasupra lor, găină-ţându-se în capul lui Seamus. Seamus nu era singurul nemulţumit de cel ales s-o înlo-cu­iască pe Katie. în camera de zi, toată lumea şuşotea din cau­za faptului că Harry avea în echipă doi colegi de clasă. Harry îndurase bârfe şi mai dure decât aceasta pe parcursul anilor trecuţi de şcoală şi nu-l deranja foarte tare, dar avea un mo­tiv în plus pentru a câştiga următorul meci împotriva Viperinilor. Ştia că dacă ar fi câştigat Cer-cetaşii, toţi aveau ar fi uitat că îl criticaseră, jurând că ştiuseră mereu ce echipă gro­zavă aveau. Dacă pierdeau... ei bine, îşi zise Harry strâmbându-se, îndurase el bârfe şi mai dure. Nu avu nici un motiv să regrete că îl alesese pe Dean du­pă ce-l văzuse zburând în seara aceea; se sincroniza bine cu Ginny şi Demelza. Prinzătorii, Peakes şi Coote, jucau şi ei din ce în ce mai bine.Singura problemă era Ron.Harry ştiuse de la bun început că Ron era un jucător incon­secvent, care se lăsa pradă emoţiilor şi nu avea încredere în el; din nefericire, se părea că meciul de deschidere îi redeş­teptase sentimentul de nesiguranţă. După ce încasă şase go­luri, marcate în cea mai mare parte de Ginny, adoptă o teh­nică din ce în ce mai haotică, ajungând chiar să-i dea un pumn în gură Demelzei Robins când aceasta trecu pe lângă el.
— A fost un accident, iartă-mă, Demelza, îmi pare tare rău! strigă Ron după ea, în timp ce fata cobora pe pământ zbu­rând în zigzag, plină de sânge. Eu doar am...
— Intrat în panică, spuse Ginny furioasă, aterizând lângă Demelza şi cercetându-i buza spartă. Ron, eşti un idiot şi ju­mătate, uită-te şi tu ce i-ai făcut!
— Pot să fac ceva să-i treacă, zise Harry, aterizând lângă ce­le două fete.
Îşi îndreptă bagheta către gura Demelzei şi zise: „Episkey".
— Şi Ginny, nu-l mai fă idiot pe Ron, nu eşti tu căpitanul acestei echipe...
— Păi, tu păreai prea ocupat ca să-l faci idiot şi m-am gân­dit că era cazul s-o facă cineva... Harry se strădui să nu râdă.
— Ridicaţi-vă de la sol, hai. Până la urmă fu unul dintre cele mai groaznice an-trena­mente de la începutul semestrului, deşi Harry nu consideră că era momentul potrivit să fie sincer, având în vedere că da­ta meciului era atât de apropiată.
— A fost bine, Viperinii n-au nici o şansă în faţa noastră, spuse el, încurajându-i.
Înaintaşii şi prinzătorii ieşiră din vestiar părând destul de mulţumiţi de ei înşişi.
— Am jucat ca o cizmă plină ochi cu baligă de dragon, spuse Ron cu o voce pier-dută după ce se închise uşa în urma lui Ginny.
— Ba nu, spuse Harry pe un ton hotărât. Eşti cel mai bun portar dintre cei care s-au prezentat, Ron. Singura ta proble­mă sunt emoţiile.
Harry avu această atitudine încurajatoare pe tot drumul până la castel, iar când ajunseră la etajul doi Ron părea mult mai vesel decât înainte. Cu toate acestea, în clipa în care Harry trase la o parte tapiseria dincolo de care se găsea o scurtătură către Turnul Cercetaşilor, el şi Ron dădură peste Dean şi Ginny, care erau îmbrăţişaţi, săru-tându-se cu patimă, de parcă ar fi fost lipiţi unul de altul. Harry se simţi ca şi cum în pieptul lui ar fi prins viaţă o creatură mare, cu solzi care se zbătea în el, sângele înce-pu să-i fiarbă în vine, urcându-i-se la cap şi împiedicându-l să gândească limpede. Orice altă idee fu înlocuită de dorinţa mistuitoare de a-l transforma pe Dean într-o tartă. Împotrivindu-se acestui acces subit de nebunie, auzi vocea lui Ron, parcă de la mare depărtare.
-Hei!
Dean şi Ginny se despărţiră şi se uitară în jur.
— Ce e? spuse Ginny.
— Nu vreau să-mi văd sora sărutându-se în public!
— Nu ne vedea nimeni până să-ţi bagi tu nasul în treburile noastre! zise Ginny.
Dean părea jenat. Îi zâmbi nesigur lui Harry, care nu-i în­toarse surâsul, pentru că monstrul care tocmai prinsese viaţă în pieptul lui cerea mânios ca Dean să fie dat afară din echi­pă imediat.
— Ăă... Ginny, hai să ne întoarcem în camera de zi, spuse Dean.
— Du-te tu! zise Ginny. Eu vreau să schimb o vorbă cu dra­gul meu frăţior.
Dean plecă, părând să nu regrete că-i lăsa singuri.
— În ordine, spuse Ginny, dându-şi pe spate părul lung şi roşcat şi uitându-se la Ron. Hai să lămurim lucrurile o dată pentru totdeauna. Ron, nu e treaba ta cine este prietenul meu şi ce fac cu el.
— Ba da! zise Ron, la fel de mânios ca ea. Crezi că vreau ca lumea să spună că sora mea e...
— Ce să fie? strigă Ginny, scoţându-şi bagheta. Ce vrei să spui, Ron?
— Nu vrea să spună nimic, Ginny, zise Harry mecanic, deşi monstrul răcnea, fiind de aceeaşi părere cu Ron.
— O, ba da! îi zise ea supărată lui Harry. Doar pentru că el nu s-a sărutat cu nimeni, fiindcă de fapt cel mai bun sărut din viaţa lui l-a primit de la mătuşa Muriel...
— Taci! ţipă Ron, făcându-se acum roşu cărămiziu.
— Visezi! strigă Ginny, pierzându-şi cumpătul. Te-am văzut cum te porţi cu Flegmă, speri că o să te sărute pe obraz de fiecare dată când o vezi, e penibil! Dacă ai avea şi tu o prietenă cu care să te săruţi, nu te-ar mai deranja atât de tare când o fac toţi ceilalţi!
Ron îşi scosese şi el bagheta; Harry se interpuse repede între cei doi.
— Habar n-ai ce spui! răcni Ron, încercând să găsească o cale de-a o vrăji pe Ginny fără să-l nimerească pe Harry, care acum stătea în faţa ei, cu braţele întinse în părţi. Doar pen­tru că eu nu mă sărut în public nu înseamnă că...
Ginny izbucni în râs, ironizându-l şi încercând să-l dea la o parte pe Harry.
— Să înţeleg că te-ai sărutat cu Pigwidgeon? Sau ai cumva o poză cu mătuşa Muriel ascunsă sub pernă?
— Cum poţi...
Un jet de lumină portocalie trecu pe sub braţul stâng al lui Harry, ratând-o de puţin pe Ginny; Harry îl ţintui de pe­rete pe Ron.
— Vino-ţi în fire!
— Harry s-a sărutat cu Cho Chang! strigă Ginny, care pă­rea să fie pe cale să izbucnească în plâns. Şi Hermione s-a să­rutat cu Viktor Krum. Tu eşti singurul care se poartă ca şi cum ar fi ceva dezgustător, Ron, pentru că ai la fel de multă experienţă ca un puşti de doisprezece ani!
Ginny spuse asta şi plecă furioasă. Harry îi dădu repede drumul lui Ron, care avea o expresie sălbatică pe chip. Ră­maseră acolo gâfâind, până când pisica lui Filch, Doamna Norris, apăru de după colţ, risipind tensiunea din jur.
— Să mergem, zise Harry când îl auziră pe Filch apropiindu-se şi târşâindu-şi picioarele.
Cei doi urcară repede scările si merseră pe coridorul de la etajul şapte.
— Hei, dă-te la o parte! strigă Ron la o fetiţă, care tresări speriată şi scăpă din mână o sticluţă cu mormoloci.
Harry abia dacă auzi zgomotul făcut când se sparse sticlu­ţa; se simţea dezorientat, ameţit; bănuia că aşa trebuia să te simţi când erai fulgerat. Simţi asta doar pentru că este sora lui Ron, îşi spuse el. Singurul motiv pentru care te-a deranjat s-o vezi sărutându-se cu Dean este pentru că e sora lui Ron. Dar îi apăru involuntar în minte imaginea lui Ginny sărutân­du-se cu el în locul lui Dean pe acel coridor pustiu... Monstrul din pieptul lui jubilă... Dar apoi îl văzu pe Ron dând la o parte tapiseria şi îndreptându-şi bagheta spre el, strigând lucruri ca „mi-ai trădat încrederea" sau „credeam că îmi eşti prieten".
— Chiar crezi că Hermione s-a sărutat cu Krum? întrebă Ron dintr-odată, când se apropiară de doamna cea grasă.
Harry tresări, simţindu-se vinovat, şi îşi alungă imaginaţia de pe un coridor pe care nu apăruse Ron, iar el era singur cu Ginny...
— Poftim? zise el derutat. Ăă... ăă...
Răspunsul sincer ar fi fost „da", dar nu voia să îi spună asta lui Ron. Însă Ron păru să interpreteze expresia lui Harry în modul cel mai rău.
— Mărar amar, îi spuse el doamnei grase pe un ton sum­bru şi cei doi intrară în camera de zi pe gaura portretului.
Nici unul dintre ei nu mai zise nimic despre Ginny şi Her­mione; de fapt, abia dacă schimbară două vorbe în seara aceea, culcându-se în tăcere, absorbiţi amândoi de propriile gânduri. Harry. rămase treaz mult timp, uitându-se în sus la pânza balda-chinului său, încercând să se convingă că ţinea la Ginny ca la o soră mai mică şi atât. Nu era adevărat că pe tot timpul verii trăiseră ca frate şi soră, jucând vâjthaţ, tachi-nându-l pe Ron şi râzând de Bill şi Fleur? O ştia pe Ginny de ani de zile... era normal să aibă o atitudine protectoare faţă de ea... era normal să vrea să aibă grijă de ea... să vrea să-l facă bucăţele pe Dean pentru că o sărutase... Nu... Trebuia să ţină în frâu această ultimă dovadă de afecţiune frăţească... Ron sforăi zgomotos. Este sora lui Ron, îşi spuse Harry pe un ton categoric. So­ra lui Ron. Este inaccesibilă. Nu avea de gând să-şi pună în primejdie prietenia cu Ron pentru nimic în lume. Dădu un pumn per-nei, aranjând-o într-o formă mai confortabilă, şi aş­teptă să-l prindă somnul, străduin-du-se din răsputeri să nu se gândească deloc la Ginny. Harry se simţi puţin ameţit şi derutat când se trezi în di­mineaţa următoare, pentru că visase că Ron îl alerga cu o bâ­tă de vâjthaţ. însă la ora prânzului l-ar fi preferat de o mie de ori pe Ron cel din vis în locul celui din realitate, care nu numai că-i trata cu răceală pe Dean şi pe Ginny, dar era in­diferent, distant şi ironic cu Hermione, care se simţea jigni­tă, neînţelegând ce se întâmpla.
Mai mult, Ron părea să fi devenit foarte irascibil peste noapte, pregătit să atace pe ori­cine, asemenea unui Homar cu capăt exploziv. Harry îşi pe­trecu ziua încercând fără succes să aducă pacea între Ron şi Hermione. în cele din urmă, Hermione se duse la culcare nespus de furioasă şi Ron plecă furtunos spre dormitoarele băieţilor, vorbindu-le urât unor boboci speriaţi şi supărându-se pentru că se uitaseră la el. Spre dezamăgirea lui Harry, agresivitatea proaspăt desco­perită a lui Ron nu se potoli pe parcursul următoarelor câ­teva zile. Mai mult, starea aceasta se suprapuse unui declin şi mai pronunţat în evoluţia lui Ron ca portar, făcându-l şi mai agresiv, astfel încât în timpul ultimului antrenament de vâjthaţ de dinaintea meciului de sâmbătă nu reuşi să apere nici una dintre loviturile expediate de înaintaşi, ţipând la toţi ca un apucat, făcând-o să plângă pe Demelza Robins.
— Taci din gură şi las-o în pace! strigă Peakes, care era cu do­uă capete mai scund decât Ron, dar era înarmat cu o bâtă grea.
— AJUNGE! tună Harry, care o văzuse pe Ginny uitându-se urât la Ron şi zbură pentru a interveni între cei doi, amintindu-şi că Ginny era renumită pentru Bleste-mul Gogoriţă. Peakes, du-te şi pune baloanele-ghiulea în cutii. Demelza, vino-ţi în fire, ai jucat foarte bine azi. Ron... zise el şi aşteptă până când ceilalţi membri ai echi-pei ajunseră destul de departe ca să nu-i audă. Eşti prietenul meu cel mai bun, dar dacă o să continui să te porţi aşa cu ei, să ştii că o să te dau afară din echipă.
Pentru o clipă chiar crezu că Ron avea să-l lovească, însă apoi se întâmplă ceva mult mai grav: Ron parcă se pleoşti pe coada de mătură, părând să se dea bătut şi spunând:
— Plec singur din echipă. Sunt un dezastru.
— Nu eşti un dezastru şi nu pleci din echipă! zise Harry apăsat, apucându-l pe Ron de gulerul robei. Poţi să aperi orice lovitură când eşti în formă, problema ta e una mentală.
— Vrei să spui că sunt nebun?
— Poate că da!
Se uitară urât unul la altul pentru câteva secunde, apoi Ron clătină din cap epuizat.
— Ştiu că n-ai timp să găseşti alt portar, aşa că o să joc mâine. Dar dacă pierdem — şi o să pierdem — mă dau singur afară din echipă.
Nimic din ce spuse Harry nu avu vreun efect asupra lui. Harry încercă pe tot parcursul cinei să-l facă pe Ron să aibă mai mare încredere în el, dar acesta fu prea ocupat cu posomoreala şi ursuzenia faţă de Hermione ca să-şi dea seama. Harry insistă în acest sens în camera de zi, în acea seară, dar afirmaţia sa că toţi ceilalţi din echipă ar fi fost distruşi dacă Ron ar fi plecat fu oarecum contrazisă de faptul că aceştia se adunaseră într-un colţ îndepărtat, şuşotind în mod evi­dent despre Ron şi aruncându-i priviri necruţătoare.In cele din urmă, Harry încercă să se supere din nou, sperând să-l provoace pe Ron să adopte o atitudine sfidătoare, cât de cât potrivită unui portar sigur pe el, dar strategia aceasta se do­vedi la fel de inutilă ca vorbele de îmbărbătare. Ron se duse la culcare la fel de amărât şi deznădăjduit ca până atunci. Harry rămase treaz multă vreme pe întuneric. Nu voia să piardă meciul acela; nu numai că era primul său meci în calitate de căpitan, dar îşi dorea cu tot dinadinsul să-l înfrân­gă pe Draco Reacredinţă la vâjthaţ, chiar dacă încă nu avea dovezi care să-i confirme bănuielile în privinţa lui. însă dacă Ron avea să joace aşa cum o făcuse în timpul ultimelor câteva antrenamente, era foarte puţin probabil să câştige...
Şi-ar fi dorit să existe ceva care să îl facă pe Ron să îşi vină în fire, să joace la înăl-ţime, ceva care să garanteze că ziua aceea avea să fie foarte bună pentru Ron... Harry găsi răspunsul, având o revelaţie miraculoasă. Micul dejun din dimineaţa următoare fu guvernat de freamatul de rigoare; Viperinii fluierară şi huiduiră zgomotos de fie-care dată când intra în Marea Sală un membru al echipei Cercetaşilor. Harry ridică privirea spre tavan, văzu că cerul era complet senin şi îl interpretă ca fiind un semn bun. Masa Cercetaşilor, o mare pată roşu cu auriu izbucni în urale când se apropiară Harry şi Ron. Harry zâmbi şi le făcu cu mâna; Ron schiţă un zâmbet şi clătină din cap.
— Capul sus, Ron! strigă Lavender. Sunt convinsă că o să fii la înălţime!
Ron o ignoră.
— Vrei ceai? îl întrebă Harry. Cafea? Suc de dovleac?
— Mi-e indiferent, spuse Ron pe un ton abătut, luând o muşcătură din felia de pâine prăjită, fără tragere de inimă. Câteva minute mai târziu, Hermione, care se să-turase într-o asemenea măsură de comportamentul ursuz al lui Ron din ultima vreme, încât nu coborâse să ia micul dejun cu ei, se opri în drum spre celălalt capăt al mesei.
— Cum vă simţiţi? întrebă pe ea pe un ton nesigur, uitându-se la ceafa lui Ron.
— Bine, zise Harry, care se concentra să-i dea lui Ron un pahar plin cu suc de dovleac. Poftim, Ron. Bea-l pe tot.
Ron abia dusese paharul la buze, când Hermione îi spuse pe un ton tăios:
— Ron, nu-l bea!
Harry şi Ron îşi ridicară privirile spre ea.
— De ce? zise Ron.
Hermione făcuse ochii mari, privindu-l pe Harry de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce se întâmpla.
— Tocmai i-ai pus ceva în băutură!
— Poftim? spuse Harry.
— Nu te preface că nu m-ai auzit. Te-am văzut. Tocmai i-ai turnat ceva în băutu-ră lui Ron. Încă ai sticluţa în mână!
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Harry, băgând repede sticluţa înapoi în buzu-nar.
— Ron, ascultă-mă, nu bea! spuse din nou Hermione, în­grijorată, dar Ron ridică paharul şi-l dădu pe gât, zicând:
— Nu-mi spune tu ce să fac, Hermione. Fata păru scandalizată. Se aplecă mult, astfel încât să n-o audă decât Harry şi zise în şoaptă:
— Ar trebui să fii exmatriculat pentru asta. Harry, să ştii că nu te credeam în stare de aşa ceva!
— Ia te uită cine vorbeşte, îi răspunse el tot în şoaptă. Ia spu­ne-mi, ai aruncat cumva vreo Vrajă Confundus în ultima vreme?
Hermione plecă supărată de lângă ei, ducându-se spre celă­lalt capăt al mesei. Harry nu regretă când o văzu îndepărtându-se. Hermione nu înţelesese niciodată cât de important era de fapt vâjthaţul. Apoi se întoarse spre Ron, care plescăia din buze.
— Mai avem puţin, zise Harry voios.
Iarba acoperită cu chiciură scârţâia sub tălpile lor, în timp ce mergeau cu paşi mari spre stadion.
— Avem noroc cu vremea asta, nu-i aşa? îl întrebă Harry pe Ron.
— Aşa e, zise Ron, care era palid şi părea să se simtă rău. Ginny şi Demelza erau deja îmbrăcate în robele de vâjthaţ şi aşteptau în vestiar.
— Condiţiile de joc sunt ideale, spuse Ginny, ignorându-l pe Ron. Ghici ce s-a întâmplat? înaintaşul ăla de la Viperini, Vaisey, a fost lovit de un balon-ghiulea ieri la antrenament, aşa că nu poate să joace! Şi vestea cea mai bună este că Reacredinţă este şi el bolnav!
— Poftim? zise Harry, întorcându-se imediat către ea şi pri­vind-o cu nişte ochi mari. E bolnav? Ce-a păţit?
— Habar n-am, dar nouă ne convine de minune, spuse Ginny veselă. O să joace Harper în locul lui; e cu mine în an şi este un idiot şi jumătate.
Harry schiţă şi el un zâmbet, dar în timp ce îmbrăca roba roşie gândurile îi zburară la cu totul altceva decât la vâjthaţ. Nu era prima dată când Reacredinţă declara că nu putea să joace pentru că era bolnav, însă data trecută avusese grijă ca meciul să fie reprogramat într-o zi care le convenea mai mult Viperinilor. De ce accepta ca de data asta să fie înlocuit de altcineva? Oare chiar era bolnav sau se prefăcea?
— E ciudat, nu? îi zise el în şoaptă lui Ron. Că nu joacă Reacredinţă.
— Eu aş spune mai degrabă că este un noroc, spuse Ron, părând ceva mai vioi. Şi n-o să joace nici Vaisey, care este vârful lor de atac. Nici nu speram să... hei! zise el dintr-odată, oprindu-se brusc pe când îşi punea mănuşile de portar şi privindu-l pe Harry drept în ochi.
— Ce este?
— Eu... tu...
Ron îşi coborâse vocea, părând în acelaşi timp speriat şi entuziasmat.
— Băutura mea... sucul de dovleac... mi-ai pus cumva ceva în el...?
Harry ridică din sprâncene, dar nu zise decât:
— Meciul începe în cinci minute, aşa că ar fi bine să-ţi pui cizmele.
Ieşiră pe teren, în nişte urale şi huiduieli tumultuoase. O tribună a stadionului era o pată compactă, roşu cu auriu, iar cealaltă o mare de verde şi argintiu. Mulţi din-tre Astropufi şi Ochi-de-Şoim se împărţiseră şi ei pe tabere, iar printre stri­găte şi aplauze Harry

Visits: 4658